Mai e acolo?

Dacă vei lăsa corpul tău deoparte, pe un scaun, să atârne fără vreun scop anume și pe vârful degetelor, te vei strecura din el în adâncul sufletului tău, pe cărări știute numai de tine, prin labirintul gândurilor tale, prin tunelurile amintirilor și al trăirilor care suflă vânt aspru și rece prin sufletul tău vei gasi o temiță iar dincolo de usa grea si ruginită, ticsită de încuietori, vei gasi cel mai negru secret al tău, care se hrănește cu teama ta, cu ocaziile irosite de a-l da in vileag, cu slăbiciunea ta...

Cu teamă, cu respirația tăiată, cu băgare de seamă, pășești înăuntru și viermele nenorocit parcă abia te astepta să vi să-l hrănești crescând înca puțin în sufletul tău, scrijelind pereții temniței unde demult cu spaimă l-ai închis, sperai tu pentru totdeauna. Cu o bucurie sadică înfulecă ce i-ai adus de mâncare, aruncând resturile secretelor mai mici care îl slujesc cu abnegație.

Poate nu mai există, te amagești uneori, sperând să gasești temnița goală însa de fiecare dată are grijă să-ți reamintescă că e încă acolo, că asteaptă să-l hrănești și îl simți mișcându-se lângă inima ta, sufocând-o fără să se grăbească. Încă visezi la ziua când vei avea curajul să dai buzna peste el, să-i calci în picioare slujitorii, să-l târăști afară din sufletul tău, să-l scoți prin carne și nervi și să-l arati cuiva, sa te eliberezi, să-i dovedești că nu iți mai e frică, să-i arăți din ce ești făcut.