Coplesita si atat

Incepu sa simta podeaua rece si lucioasa sub tampla, infrigurata deschise ochii: un alb care venea de pretutindeni ii invada pupilele ce se contractara imediat incercand sa stavileasca valul de lumina, pleoapele se stransera revoltate, se ghemuii, isi acoperii fata cu palmele incercand sa stearga niste lacrimi care nu reuseau sa se desprinda din coada ochiului si incepu tematoare sa caute un raspuns...

Acelasi loc blestemat de care incearca sa scape, unde nu iti doresti nimic pentru ca ai deja totul in mintea ta, unde nu stii incotro sa te indrepti pentru ca nu stii unde esti, unde nu mai stii cine esti, unde timpul nu-si are rostul, unde luciditatea apune, unde nu ai pentru ce sa te zbati, unde realul e snopit in bataie de imaginar, unde speranta e cenusa...unde te-ai abandonat.

Nu poti sa-i spui exact varsta, pielea alba lasa sa se intrevada sub ea subtiri vene albastre, e tunsa scurt, atat de scurt incat pare un golan gata sa sara la bataie cu pumnii goi, buzele-i sunt decolorate iar deasupra cearcanelor cenusii stau infipti doi ochii care aduna toata teama, toata ura, toata dorinta, toata voiinta care mai suspina in sufletul ei ravasit, genunchii ososi sunt pe jumatate acoperiti de o camasa lunga, alba si ea ce lasa dezgolite gleznele subtiri si claviculele usor iesite in afara umerilor; vlaguita isi ridica trupul pe talpile goale si vinetii, intr-un dans beat se indreapta spre oriunde o poarta pasii, ingana cuvinte fara noima, rade, isi lasa manile pe langa corp, isi ridica privirea, priveste locul asta ce seamana cu o camera imensa unde cauti cu disperare pereti si gasesti lumina asta care te copleseste si atat.

Blestemata fie ziua in care a renuntat sa mai darame pereti si a iesit pe usa.